Frumoasele lucruri din viata se intampla pentru ca asa se intampla, adica sunt de-a dreptul ele, fara sa mai caute alte explicatii sau statistici. Si cum placutul de unul singur se cheama egoism, iar blogul asta nu-i jurnal, azi dau drumul la o alta poveste. O poveste despre ceva mai multa indarjire si cateva alergaturi dar cu delicii pe masura.
Alergatul, chiar daca nu e obositor ca un semimaraton, presupune aducerea pe scena a actorului principal. Nu e scump si nici complicatii cu pasaportul nu face, cum se mai intampla prin... fotbal. Dar de felul sau, asa cum unele chestii bune stau pitite, e de gasit mai pe ici sau colo. Cel mai sigur la magazinele mari sau cele cu sigla lui Penes.
Curcanul, daca lui ii acordam rolul principal, poate face numai lucruri frumoase. De la pieptul urias, pulpele generoase, aripioarele doldora de tentatii, pana la ... fudulii sau tartite, totul e devorabil intr-o mare totalitate.
Pe-ncercate sau nu, cu detalii multe ori putine, insa cu ceva rabdare-oi povesti despre fiecare in parte, in acord cu personalitatea si dorinta de afirmare a fiecarei bucatele. V-as zice despre pieptul care, desi mai fad se impaca bine cu un ciuf sanatos de frunze de telina, sau cum pana si gatul de curcan se poate gati fenomenal. Insa mai incolo.
Povestioara de azi are loc mai pe-nserat, cand Penes Curcanul parca nu mai avea secrete
Vrajeala. Sunt un chitibusar si vreau de fapt sa zic, in mai putine cuvinte, ca inca nu incercasem aripioarele. Chiar daca, la pret, erau cam ca cele de pui, imi ziceam ca sunt cu prea multe oase, au tendoaaane, sau ca strugurii sunt acri. Pana cand n-am mai avut de ales. Aveau doar aripioare.
Asa ca, urmand comparatia cu puiul, am facut punerea lor in cuptorul incins pe jumate. Punerea are loc pe foaie de copt si in tava metalica. Inainte de aceasta operatiune covarsitoare, au fost bine unse bine cu sos. Atat.
In cam 45 de minute sunt gata de servit.
Fiindca sosul e bun si aromat, recomand insotirea ceremoniei de ghiftuire lor cu niste vin alb demisec. Si rece, ca pentru nopti cu acorduri de iasomie.
Si da, sosul:
O lingura de miere, una de sos de soia dintre cele groase si cat mai brute (al meu e din Dragonul Rosu), un varf de cutit de scortisoara si un praf chilli. Toate amestecate in liniste. Sare si piper, nu.
Partea mai delicata e inmuierea mierii in sosul de soia, prin frecus in bol, pana devine o pasta suficient de unsuroasa ca sa o poti intinde pe aripioare si densa cat sa stea pe ele. Menajamente de alte soiuri nu trebuie facute, eu am uns zburatoarele cu degetele.
Iar cum titlul zice una si reteta e ca si gata, trebuie sa pomenesc despre cei trei catei de usturoi striviti cu aparatul de tortura dedicat. Direct in mierea 'ceea dulce si ungatoare, aruncati si, dupa impresia de moment, inecati in cativa stropi proaspeti de lamaie.
Tample-ncinse si glezne bataind de placere, nu alta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu