Măcelăriile sunt, după mine, laolaltă cu pieţele, primele locuri de hălăduit ale unui bun bucătar. Pe bună dreptate se spune că restaurantele cu pretenţii mituesc furnizorii pentru un plus de prospeţime al celor de gătit.
Hai sa ne adunam firea si sa ne intrebam: de ce n-am face şi noi un minim de efort şi să ne preţuim pe noi înainte de toate, să avem parte de ceea ce ne dorim, nu de ceea ce ni se oferă? Fireste, important este să ştii, mai intai, ce vrei, nu-i aşa?
Eu, de exemplu, dintotdeauna mi-am dorit, să merg la un restaurant si sa servesc o friptura de miel. Şi asta dintr-un motiv banal: comand ceea ce nu am gătit încă. Iar carnea de oaie n-o găseşti în cele mai variate forme la supermarket-uri. De fapt, in afară de sezonul de Paşti, cand galantarele sunt pline de miei proaspat sacrificati, in restul zilelor abia dacă gaseşti altceva în afara de "pastramă de berbecuţ".
Insa, e de găsit la magazinele cu specific musulman. Chiar dacă despre ele am multe de scris, n-o voi face aici, e rost de alt articol.
Acum am poftă să vă spun despre măcelăriile noastre, care afişează o firmă simplă, fără prea multe detalii, stiind ca cei cunoscători le vor calca pragul.
"Macelărie tradiţională" îi zice uneia de la Hala Traian, spre exemplu.
Ceea ce mă face să revin mai degrabă în astfel de locuri decat in altele mai populare sau mai usor accesibile este felul lor un pic diferit de a fi. Ştiţi probabil cum vă abordează cei din magazinele sibiene, nu? Ei bine, cam aşa mă simt cand sunt lămurit pe deplin de omul din spatele tejghelei, pe un ton cald, dar ferm, de cunoscător, despre ce este acela garf de vitel sau cum se prepară gâtul de berbecuţ. Cu prima ocazie vă zic şi vouă - este o nebunie.
În Obor, fie hala veche, fie cea nouă, căldura pare să fie un pic mai rarefiată. E ca şi cum ai încerca iarna să schimbi vremea ieşind afară cu o cana fierbinte de ceai de menta. În jurul cănii este cald, mănuşile deja dogoresc, faţa este zâmbitoare, dar nu se face primăvară încă.
La fel şi cu măcelarii din Obor. Le intri mai greu în suflet. Poate sunt reticenţi în a intra în vorba cu un prea-curios din cauza fricii de controale sau reclamă nepotrivită. Dar dacă stai suficient de aproape şi il priveşti in ochi, mustăciosul de la galantar îţi va explica de ce există doua tipuri de piept de viţel, diferite ca aspect dar la acelaşi preţ. Şi apoi te întreabă: "dar la ce îţi trebuie, că am fleică şi muşchiuleţ". "Pentru cuptor", zic şi apoi primesc cele mai frumoase doua perechi de antricot.. Dupa care mă lasă sa pozez marfa.
Îi explic că scriu un articol despre măcelării şi despre cât de proaspătă e carnea de la producători şi de ce merită să îşi mai schimbe lumea obiceiurile de sâmbătă. Şi i-am mai zis că la fel cum au fost el sau alţii amabili să piardă puţină vreme cu mine totasa li se vor înmulţi si muşterii.
Vorba ceea, peştele mereu vine acolo unde e locul momit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu